Dosarul 7 (II)

(Cu un an în urmă)

Casa din Cartierul Armenesc fusese vândută cu trei săptămâni înainte. Nu fusese o decizie impulsivă. De fapt, tocmai lipsa impulsivității făcuse totul mai apăsător. Se așezaseră într-o seară în salonul mare, la masa rotundă, și vorbiseră despre lucrurile esențiale, înainte să înceapă dosarele și procesul de divorț. Au ajuns la un acord comun în legătură cu creditul, întreținerea. custodia copilului, distanțele dintre locurile de muncă. Concluzia venise aproape de la sine.

- Casa ar trebui să o vindem, spusese el sobru. Știa cât de mult iubește ea casa.

Ea rămăsese câteva minute în tăcere. Își fixase ochii pe rafturile cu pahare și bibelouri. Casa fusese visul ei. Își imaginase dintotdeauna o locuință veche, cu ferestre înalte și camere călduroase, primitoare, pline de antichități și cărți. Când descoperise clădirea aceasta din Cartierul Armenesc, cu fațada eclectică, elementele ei orientale și ușa grea de la intrare din lemn sculptat, fusese sigură că aceea este casa ei.

- Da... răspunse ea în cele din urmă, cu inima grea.

În dimineața procesului, au venit separat la tribunal. El ajunsese primul. Clădirea avea un aer administrativ, rece, cu coridoare lungi și bănci de lemn lustruite de ani de așteptare. În hol erau câteva persoane care vorbeau în șoaptă și două grefiere care treceau grăbite cu dosare sub braț. După câteva minute, a văzut-o intrând. Purta un palton închis la culoare și îl ținea pe copil de mână. Acesta mergea cu pași mici, privind cu atenție spațiul necunoscut. Părul blond, ușor ondulat, se rătăcea pe fruntea lui ca o moștenire de la tată, ochii albaştri scânteiau cu aceeași luminozitate, iar gropițele din obraji aminteau de mama. Pentru o clipă, ea nu l-a observat. Privea în jur cu o expresie distantă, ca și cum ar fi fost într-un loc care nu avea nicio legătură cu viața ei reală. Când l-a văzut, s-a oprit. Au rămas nemișcați.

Pentru câteva secunde, niciunul dintre adulți nu a spus nimic. Apropierea fizică era încă familiară, dar conținea deja o ușoară stângăcie. Apoi el a întins mâna și a atins brațul ei, iar în cele din urmă a luat-o în brațe, stând așa amândoi pentru câteva zeci de secunde lungi, care se simțeau ca o eternitate. Copilul lor, Doru, zis Dor, se îngrămădi între ei, cuprinzându-i pe amândoi de talie, ca și cum ar fi vrut să-i țină laolaltă. Când s-au retras, chipurile celor doi soți purtau gravitatea celor care participă la o ceremonie funerară. Nu plângeau, dar expresia era aceeași: o conștientizare a unei pierderi definitive.

— Îmi pare rău că s-a ajuns la asta, a spus el încet, știind frica ei de tribunale, procese și mai ales de divorț.

Privirea ei era fixată undeva peste umărul lui, spre ferestrele înalte ale holului.

— Știu, a spus în cele din urmă, palidă și vizibil trasă la față.

Au rămas așa câteva secunde. Apoi el s-a desprins ușor.

— Procesul se termină repede, a spus. E doar o formalitate.

Sala de judecată era mică. Judecătoarea a deschis dosarul și a citit câteva rânduri în tăcere.

— Confirmați că doriți desfacerea căsătoriei?

— Da, a spus el. Vocea lui era exact aceeași pe care o folosea uneori în cabinet, când rostea concluzii clinice.

— Da, a spus ea după câteva secunde.

Judecătoarea a notat ceva.

— Există un copil minor, Doru. Custodia rămâne la mamă, conform acordului.

Judecătoarea îi privi pe rând. Apoi, cu glas calm:

— Și tu, Doru… tu cu cine vrei să stai?

Copilul se opri un moment, ținându-și strâns ursul albastru, Țuțu, aproape cât jumătate din el, moale și puțin scămoșat. Îl strângea cu o mână mică, ca o mănușă, iar ursul îi acoperea jumătate din trupul subțire, ca un scut fragil. Părul blond, ușor ondulat, îi cădea peste frunte, iar ochii lui urmăreau cu atenție fiecare gest al părinților. Se aplecă puțin spre mama lui, apoi spre tată, ca și cum ar fi vrut să le arate că știe ceva ce ei nu pot spune. Gropițele din obraji i se adânciră ușor când zâmbi timid.

— Cu amândoi, spuse în cele din urmă, apăsat, dar cu glasul mic, ținând ursul și mai aproape de piept.

Tăcerea căzu peste sală, dar nu era apăsătoare. El și ea schimbară o privire scurtă, care spunea mai mult decât orice cuvânt.

Procedura a durat mai puțin de douăzeci de minute.

Când au ieșit din sală, holul era aproape gol.

Avocatul le-a întins documentele finale. Între cei doi soți proaspăt divorțați stătea Dor.

— Totul este în regulă, a spus avocatul.

Au semnat pe rând. După aceea, au rămas câteva clipe în tăcere. În acel moment, divorțul devenise o realitate juridică, un fapt înscris într-un registru.